De-a lungul timpului, adică de aproape 25 de ani, am intrat în aproape toate casele celor infectaţi cu HIV din judeţul Constanța – şi nu au fost puţine (în jur de 1500).
De câtva timp, am început din nou peregrinările pe teren întrerupte de vreo opt ani, alăturându-mă echipei proiectului “Copiii preţioşi “, pentru a le duce lapte praf, hăinuţe şi cadouri copiilor născuţi din mame/părinţi HIV seropozitivi.
Am putut face o comparaţie cu anii ’90, diferenţa în bine, fiind ca de la cer la pământ. Chiar dacă familiile erau divers alcătuite, în sensul – mama singură, cuplu discordant (unul seropozitiv, altul negativ), tineri abandonaţi din casele de tip familial, familii complete cu mamă, tată, copii şi bunici – îmbunătăţirea era evidentă atât pe plan social, medical, cât și informativ/educaţional.
Am imaginea unui grup populaţional atât de special (datorită situaţiei particulare, explozive, chiar senzaţionale de la începutul anilor ’90), intens mediatizat şi discriminat, care parcă nu s-a lăsat îngenuncheat prin boală şi stigmatizare, cu toate predicţiile sumbre făcute la adresa lor: “veţi muri!“ … „nu vă atingeţi de ei”… lăsaţi-i să moară!”… “nu cheltuiţi banii degeaba!”… “cum să le fie permisă intrarea în şcoli, muncă sau întemeierea unei familii ?!”… Parcă nu mai trăiam într-o societate a secolului XX-XXI, ci în Evul Mediu sau mai rău. Toţi îşi dădeau cu părerea şi dădeau verdictul de viaţă şi de moarte, de parcă ar fi fost Dumnezeu.
Dar copiii aceştia ”au rămas în picioare “ avându-le alături pe mamele lor şi mai ales comunitatea din ce în ce mai mare a ONG-istilor, care i-a sprijinit şi ocrotit. Au trecut peste frică şi stigmatizare, au înghiţit medicamente continuu, iar astazi, dacă ascultă sfaturile specialiştilor, gravidele pot naşte copii sănătoşi, neinfectaţi cu HIV.
O generaţie bolnavă, căreia continuu i se prezicea sfârşitul, este înlocuită cu o generaţie de copii sănătoşi, care îşi aveau apartenența foarte clară şi impregnată în mintea tuturor: copiii născuţi din mame cu SIDA.
Abia acum ajung şi la titlul pe care l-am pus însemnărilor mele: BUNICI FERICITE. Imaginea cu totul deosebită, care mereu revine de cand m-am alaturat echipei Baylor, cu ocazia vizitelor mele în casele Sideenilor, este aceea a unor bunici senine şi grijulii cu nepoţii lor. Parcă nu mai exista mamele – sau nimeni nu le mai da atenţie. În toată casa tronează copiii veseli şi mâncăcioşi, înconjuraţi de jucării, dar mai ales de dragostea bunicelor, care îi prezintă ca pe un trofeu. Au trecut multe, multe nopţi şi zile, ani şi ani în care au învins spaimele şi greutăţile crescându-şi copiii infectaţi. Acum îngrijesc nepoţi sănătoşi, după care au tânjit şi copiii ajunşi părinţi şi părinţii ajunşi bunici.
O bunică mi-a arătat o fotografie cu două imagini în profil – a bunicii şi a nepoţelei. Semănau ca două picături de apă, chiar dacă erau la două generații distanță.
Chiar dacă nu toate sunt roz în SIDA, AM VĂZUT BUNICI FERICITE.
