La ora actuală, pe o patologie atât de des întâlnită, nu avem un program naţional, nu avem un program de screening şi nici un registru naţional pe hepatite. Astfel, nimeni nu ştie cu exactitate câţi bolnavi sunt în România sau câţi bani sunt alocaţi efectiv pentru tratamentul hepatitelor virale. Nu ştim care sunt costurile reale pentru un pacient cu hepatită şi nimeni nu ne poate garanta că acei bani ajung într-adevăr la pacientul care are nevoie de tratament. Doar 15% dintre pacienţii diagnosticaţi beneficiază în prezent de tratament gratuit, doar 3000-4000 de dosare sunt aprobate pe an şi alte 5000-6000 aşteaptă câteodată şi 2-3 ani să primească tratamentul”, explică Marinela Debu, preşedintele Asociaţiei Pacienţilor cu Afecţiuni Hepatice din România.”
Această declarație a fost făcută în anul 2009, an în care, Asociația Pacienților cu Afecțiuni Hepatice din România a pornit o petiție pentru a încerca să determine Guvernul României să realizeze un program național pentru hepatitele virale. Suntem în anul 2012, program național nu există și toate aspectele menționate în declarația de mai sus sunt în continuare valabile. Se estimează că, în România, există aproximativ 2.000.000 de persoane care sunt infectate cu virusul hepatitei B sau C și nu își cunosc diagnosticul. De asemenea, conform prof. Dr. Carmen Dorobăț, de la Spitalul de Boli Infecţioase Iaşi: „România deține locul 1 în Europa la totalul cazurilor de hepatită C, locul 4 ca rată a mortalității dedicate bolilor hepatice cronice. Aproape 10% dintre cele 12 milioane de persoane care se presupune că sunt infectate cu virusul hepatitei C în toată Europa sunt din România”. Prof. Dorobăț a mai precizat că, în România, mortalitatea din cauze hepatice este de trei ori mai mare față de media europeană, respectiv de 15 decese la 100.000 de locuitori.
În ciuda acestor date îngrijorătoare, a dorinței pacienților și a medicilor de a avea un program național, care ar duce la o monitorizare mult mai bună a cazurilor de hepatite cronice, a resurselor investite în tratament și la o evaluare constantă a situației la nivelul țării, programul național pentru hepatitele cronice rămâne doar o iluzie în România.
Surprinzător nu este că această inițiativă, ca multe altele, rămâne la noi în țară doar un subiect de discuție cu ocazia zilei internaționale a hepatitei de pe 28 iulie, ci că Moldova, țara vecină nouă, în 2012 a aprobat cel de-al treilea program național de combatere a hepatitelor virale B, C, D, program valabil până în 2016. Și mai extraordinar este faptul că primul program a fost aprobat în anul 1997 și că a existat continuitate între aceste programe, lucru pe care România nu l-a reușit nici în domeniul infecției HIV, unde strategia națională trebuie încă aprobată după discuții care durează de câțiva ani.
Parcurgerea documentului programului național al Moldovei îți oferă toate argumentele de care ai nevoie pentru a înțelege importanța unui astfel de demers pentru România. Iată câteva exemplificări:
- Prezintă rezultatele obținute prin activitățile programelor anterioare: activitățile preventive prevăzute în programele anterioare au dus la o scădere a morbidității cauzată de hepatita virală B acută de la 25,46 la 100 mii de persoane în 1997 la 2,66 în 2010, cea cauzată de hepatita virală C de la 6,14 la 2,24 și de la 1,89 la 0,28 hepatita virală D.
- Stabilește obiective clare pentru a putea evalua rezultatele la finalul fiecărui program: specialiștii moldoveni își doresc ca în 2016 incidența cazurilor de hepatite B și C să ajungă la 2 la 100.000 de persoane în populația generală și 0,2 pentru hepatita D. De asemenea, se stabilește și numărul de persoane care primesc terapie antiretrovirală anual: 300 cazuri de persoane diagnosticate cu hepatita B, 300 cu hepatita C și 100 cu hepatita D.
- Listează grupurile de persoane, considerate la risc, care să fie vaccinate împotriva hepatitei B: femei la vârsta fertilă, persoane cu parteneri purtători de AgHBs, cei care primesc tratament pentru infecții cu transmitere sexuală, contacții din focare cu hepatită B acută, cronică sau ciroză hepatică cauzată de hepatita B, personalul medical nevaccinat (aici sunt incluși și rezidenții și studenții la medicină), deținuții, nou-născuții, bolnavii din secțiile de hemodializă, cu patologii renale severe sau care au suferit transplanturi, cei care se deplasează în zone endemice, persoanele infectate cu HIV, cei care suferă de afecțiuni hepatice cronice necauzate de virusul hepatitei B, bolnavii de hepatită C acută, donatorii de organe sau țesuturi, bolnavii de tuberculoză și cei oncologici primar depistați, personalul militar care nu a fost vaccinat, utilizatorii de droguri injectabile. De asemenea, se recomandă o doză suplimentară de reactivare a vaccinului (booster) pentru cei care fac parte din grupurile de risc și au un nivel minimal de anticorpi anti AgHBs.
- Prin laboratoarele centrelor de sănătate publică și ale altor instituții responsabile să fie testate persoanele care intră în categoriile de risc menționate în cadrul programului. Pe lângă cele menționate mai sus se adaugă femeile gravide, persoanele care nu răspund la vaccinarea contra HVB, persoanele care se căsătoresc, pacienții înainte de intervenții chirurgicale sau înainte de a primi transfuzii de produse sanguine, cei care au avut transfuzii de sânge, copiii cu hepatomegalie și hepatosplenomegalie, bărbații care fac sex cu alţi bărbați.
- Programul își propune să studieze posibilitatea folosirii testelor rapide în vederea realizării screeningului la nivelul populației;
- Pentru realizarea activității de asigurare a tratamentului pentru cei bolnavi printre altele, se precizează asigurarea tratamentului antiviral pentru hepatita B sau C pentru pacienții care au coinfecție HIV/hepatita B sau HIV/hepatita C.
Acestea sunt doar câteva dintre prevederile Programului Național de Combatere a Hepatitelor Virale B, C și D a Moldovei. Chiar dacă uneori cele mai mari probleme apar atunci când se încearcă implementarea activităților prevăzute într-un program, simpla realizare a lui înseamnă un prim pas către controlul și obținerea de rezultate în acest domeniu. În același timp este și o demonstrație a dorinței de a face tot ce se poate, cât mai transparent și cu folosirea cât mai eficientă a resurselor existente pe care o au autoritățile competente.
Programul Moldovei conține multe aspecte de care și România are nevoie: date corecte și recente despre situația hepatitelor cronice, impactul acestora asupra calității vieții și a costurilor pe termen lung pe care le impun asupra sistemului, propune categorii foarte variate de populație care trebuie atât vaccinate împotriva hepatitei B cât și testate pentru hepatitele cronice.
În acest moment în țara noastră – România – nu se dorește să se știe care este situația reală a incidenței și prevalenței hepatitelor virale cronice în populația reală, nu se face niciun efort pentru a informa și a realiza programe de prevenire în comunitate și nu se încearcă eficientizarea folosirii fondurilor existente în acest moment, prin păstrarea unui sistem puțin transparent, greu de controlat și foarte încâlcit, pentru tratamentul persoanelor diagnosticate cu hepatite cronice de tip B și C.
Întrebarea este nu dacă avem nevoie de un program național pentru controlul hepatitelor virale cronice, ci dacă, vreodată, autoritățile responsabile vor ține cont, atunci când iau decizii care au impact asupra vieții și sănătății cetățenilor acestei țări, de faptul că rolul lor este să le respecte dreptul la sănătate, să le asigure servicii medicale profesioniste și accesul la informații care să îi ajute să își protejeze sănătatea.
